Intro: aer fierbinte, mare rece

În ciuda numelui, Marea Caspică este de fapt un lac imens, practic cel mai mare din lume, pe departe. Deși înconjurat aproape din toate părțile de teren arid, salinitatea sa este destul de redusă, mai ales în nord, unde fluviul gigant Volga o diluează considerabil. Suprafața lacului se află cu 29 de metri sub nivelul oceanului planetar și acest relief scufundat se continuă într-o câmpie întinsă numită Șesul Caspic. Unele părți izolate a acestei structuri geomorfologice atipice coboară și mai mult, atingând -134 de metri în Depresiunea Karagiye, cel mai coborât punct al uscatului din Kazakhstan și al cincilea din lume.

Orașul Aktau se află pe coasta sectorului nord-estic și este capitala provinciei Mangystau din sud-vestul Kazahstanului. Cu un trecut cultural modest și o existență mai pragmatică, este o aglomerare urbană post-sovietică tipică cu economie bazată pe petrol și gaze naturale, care altfel este și sursa de venit principal a întregii provincii. În ciuda acestui fapt are evident un „suflet propriu”, care poate fi definit ca un conglomerat de sumbru, suprareal și pete de modernitate. Populația este în mare parte alcătuită din kazahi, dar se pot observa multe persoane cu trăsături rusești deasemenea. Turismul este în dezvoltare, încă dominat de cel intern.

Climatul orașului port de mărime medie (spre 300.000 de locuitori) este semideșertic rece cu veri uscate și călduroase ce amintesc de zonele mediteraneene și ierni deasemenea uscate dar mai reci, cu câteva evenimente de ninsoare anual. În timpul verii se ramarcă un fenomen climatic aparte, o discrepanță termală considerabilă între aerul de deșert fierbinte și apa mării mult mai răcoroasă, diferența putând uneori depăși 20 de grade. În cifre concrete: aerul peste 30 de grade, apa chiar și sub 10 grade Celsius. Explicația cea mai probabilă este migrația la suprafață a apei de adâncime (curenți reci) prin acțiunea vântului.

Alegerea țintei

Întotdeauna am fost fascinat de părțile uscatului situate sub nivelul mării, în primul rând din cauza topologiei neobișnuite de „munte inversat”. Apoi – nesurprinzător – am corelat aceste locații cu arșița extremă de deșert, întâlnindu-mă prin cursul peregrinărilor intelectuale-imaginare inițiale cu locații ca Marea Moartă, Valea Morții, depresiunile Danakil și Turpan. În timp ce atracția menționată este generală, cel mai tare mă fascinează exemplele mai puțin cunoscute a acestui domeniu deja periferic. Și iată-ne: am ales o depresiune atât de necunoscută, încât este concret menționată doar pe hărți topografice sovietice detaliate în chirilic.

Numele bazinului scufundat este Ashyktaypak și se află între Marea Caspică și Marea Aral la poalele nordice al Platoului Ustyurt, departe de civilizație în toate direcțiile. Altitudinea mlaștinei sărate aflată pe fundul ei este de -62 metri. Topografic, dar și morfogenetic se poate considera parte a întinsului Șes Caspic, deși este separat de acesta printr-o coamă joasă.

Cea mai apropiată așezare de mărime considerabilă este Beyneu, o altă localitate în creștere rapidă bazată pe petrol. În timp ce populația a depășit deja cu mult 50.000 de capete (unii spun și 80.000) administrativ încă a rămas la statusul de așezare rurală. Prin urmare este cel mai mare sat din Kazahstan și probabil este în topuri și la nivel mondial. Izolarea geografică pură nu se poate contesta, însă legătura cu Aktau este decentă cu conexiuni zilnice atât pe cale ferată cât și pe drum asfaltat nou (470 km).

Beyneu însuși se află abia deasupra nivelului mării pe acea coamă joasă care separă Marea Caspică de Aral, menționată anterior. Altitudinea coborâtă combinată cu distanța uriașă față de oceanele cu efect moderator este responsabil pentru faptul, că zona devine neobișnuit de fierbinte în perioada estivală comparat cu latitudinea relativ înaltă. Concret, se află cu puțin deasupra paralelei de 45 de grade N, ceea ce înseamnă că deja este mai aproape de Polul Nord decât de Ecuator.

Acesta este, de fapt elementul central pe care se bazează întregul plan din acest an: este probabil locația cu cele mai fierbinți veri dintre toate zonele situate mai aproape de arctică, decât de tropice. Zăpușeală nordică? Cam așa ceva.

Tradus în cifre concrete, conform statisticilor disponibile, maximele medii a lunii iulie în Beyneu este în jur de 35 de grade Celsius, ceea ce ar constitui o valoare solidă și în cele mai fierbinți areale din Europa, ca Andaluzia sau Peloponez, ambele cu o amplasare mult mai sudică, sub paralela de 40 de grade N.

Recordul absolut a localității (46.6 de grade Celsius) deasemenea reflectă potențialul mediteranean maxim și depășește majoritatea locațiilor situate la latitudini similare la nivel global, cu puține excepții ca Lytton în sud-vestul Canadei sau Steele în Dakota de Nord (ambele au înregistrat peste 49 de grade). Însă, în timp ce în aceste zone căldura extremă este un musafir mult mai rar (medii maxime de iulie de 27-30 de grade), atmosfera tipică de vară în Beyneu este clar decalată spre domeniul tropical.

În ceea ce privește detaliile mai fine, în interiorul bazinului endoreic am ales strategic un golfuleț semi-închis de forma U cu expunere vestică pentru a captura și reflecta insolația și mai eficient. Particularitatea topografică se situează la poalele Podișului Ustyurt, o regiune plană de origine marină, anterior acoperită de fostele mări Tethys și Paratethys.

Rezumatul scurt al cercetării

Avionul a aterizat la Aktau (prin Istanbul) în 6 iulie noaptea. După câteva zile – în care am vizitat oaza Saura și Golful Golubaya pe coasta caspică la nord de oraș – m-am deplasat la Beyneu cu trenul, ajungând acolo în 10 iulie dimineața. Deja pregătit cu bagajul, am continuat direct călătoria cu un microbus local până în satul Sarga, care este cea mai apropiată așezare de ținta mea.

După aproximativ 10 km de mers pe jos (cam 2.5 ore), prima data prin stepa plană, apoi traversând mlaștina sărată am ajuns la locația dorită și curând am instalat aparatura pe trepied. Loggerul și-a început activitatea la 10:46 înainte de amiază, arătând 33.4 grade Celsius ca prima înregistrare.

Cerul a fost complet senin și va și rămâne așa toată ziua. Am petrecut majoritatea timpului în apropierea instrumentației, urmărind evoluția temperaturii pe ecranul aparatului în cursul după amiezii. Maxima a atins 38.8 de grade Celsius în jurul orei 5 PM.

Dimineața următoare m-am întors la Beyneu de unde am revenit pentru un nou lucru de teren în 13 iulie. Ajungând în tabără am constatat că maxima zilei precedente a fost 42.4 de grade Celsius, care va rămâne și cea mai ridicată valoare a întregii cercetări. În timpul vizitei mele maxima a fost 41.3 de grade (între 3-4 PM), în timp ce cerul a devenit parțial acoperit după ora 2 după masa.

A treia și ultima ieșire pe teren s-a derulat pe 17 iulie, când am măsurat în direct 42 de grade Celsius în jurul orei 18, cea mai fierbinte vreme experimentată în cursul acestei expediții. Până spre ora 13 a fost însorit, apoi s-a înnorat rapid, cerul devenind complet acoperit pentru mai multe ore în timpul după amiezii. Totuși, temperatura a rămas ridicată cu fluctuații relativ mici chiar și până spre înserate.

În general a fost destul de fierbinte într-o parte însemnată a zilelor cercetate, aerul deseori rămânând deasupra temperaturii corpului uman chiar și seara. Cinci din opt zile temperatura a depășit 40 de grade și de două ori 42 de grade, în timp ce cea în mai răcoroasă dimineață a coborât la 24.7 grade Celsius. Cerul a fost variabil, mai senin înainte de amiază și mai înnorat după, în perioada cea mai fierbinte (convecție). Vântul a suflat slab la moderat.

Depresiunea era lipsită de prezență și orice activitate umană în timpul vizitelor mele și probabil asta este o generalitate în timpul verilor fierbinți și uscate. Cămile și cai pășteau în zona limitrofă vestică, în timp ce vaci și oi au fost prezenți ceva mai aproape de localitate. În afară de câteva specii de păsări (mici și medii), insecte (dominați de lăcuste) și o țestoasă moartă nu am putut zări alte animale sălbatice în întregul perimetru.

Instrumentele folosite pe teren

-Un înregistrator de temperatură LogTag UTRED30-16, cu domeniul de temperatură între -40, +99 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade

-Un termometru electronic Greisinger G1710, cu domeniul de temperatură între -70, +250 grade Celsius, precizia și rezoluția de 0.1 grade, folosit pentru măsurări manuale instant

-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrumente

-Un adăpost elicoidal de la Barani Design Technologies: https://www.baranidesign.com/

va urma…

Vizionează albumul foto (limba engleză)

Cea mai ridicată temperatură a fost 42.2 de grade Celsius și s-a înregistrat în data de 12 iulie la ora 16:11. Interpretarea detaliată a graficului o găsești la versiunea engleză, aici

Concluzii generale

• Cerul este variabil, de obicei mai senin înainte de amiază, în timp ce mai târziu încălzirea favorizează dezvoltarea norilor convectivi, mai mult sau mai puțin.
• Vântul în general este slab la moderat, de obicei intensificându-se în orele după amiezii.
• Atât mediile maxime cât și cele minime sunt foarte ridicate în comparație cu latitudinea, ceea ce se reflectă într-o temperatură medie de vară neobișnuit de ridicată. Acesta este cauzat atât de altitudinea joasă (sub nivelul mării), cât și de latitudinea relativ înaltă (nopți mai scurte în perioada estivală). Prima izolează solul prin intermediul unei atmosfere mai dense, funcționând ca o pătură chiar și fără nori, în timp ce al doilea scurteză perioada radiației nocturne când pierderea de căldură s-a putea petrece.
• Chiar și în prezența norilor, temperatură rămâne ridicată, cu fluctuații surprinzător de mici între cerul însorit și cel acoperit (factor de omogenizare).
• Cursul general al curbei de temperatură se poate considera normal, deși uneori se poate observa o oarecare decalare a maximelor spre partea de final al după amiezii, în jur de sau chiar după ora 6, din pricina așa numitelor „ferestre de insolație”, ce urmează perioadele anterioare dominate de convecție. Răcorirea de seară se instalează târziu și lent, fiind deseori încetinită și de vânt.
• În timpul zilei se pot observa multe urcușuri și coborâșuri mici și abrupte de temperatură, oferind un aspect zimțat, ca de fierăstrău graficului. Aceste fluctuații de scară mică (1-1.5 grade) sunt cel mai probabil cauzate de vânt, care amestecă aerul de deasupra diferitelor suprafețe învecinate încălzite neomogen.
• Ploaia este un fenomen rar, de obicei slăbuț și puternic localizat sub norii convectivi mai dezvoltați (cumulonimbus).
• Aerul este foarte uscat, acesta combinat cu arșița cauzează evaporarea instantă a transpirației, mai ales când vântul e mai activ
• Vizibilitatea este în general decentă, dar nu chiar excelentă din pricina suspensiilor fine de praf, uneori dezvoltându-se vârtejuri numite „diavoli de praf”.

Comparația valorilor înregistrate de loggerul meu cu datele stațiilor meteo oficiale din regiune, respectiv alte locații fierbinți situate în climatul temperat

După terminarea cercetării am încercat să iau legătura cu stația meteorologică oficială din Beyneu pentru a obține datele necesare pentru o comparație validă. Neavând succes în localitate, m-am bazat să rezolv problema la centrul regional din Aktau. Asumând greșit, că acesta trebuie să fie în perimetrul aeroporului și ghinionist cu sfârșitul de săptămână, am ratat încă o dată oportunitatea.

După acest eșec m-a bucurat mult când am aflat, că datele sației meteo din pricină se pot accesa pe pagina Ogimet, deci iată-ne. Se pare că, presupunerea mea referitor la un posibil ușor avantaj al locației alese în depresiune a fost bine întemeiată: diferența medie între temperaturile maxime în perioada cercetării de 8 zile a fost de 0.8 grade în favoarea lui Ashyktaypak. Cu excepția ultimei zile, când Beyneu a învins cu un fir de păr, în toate celelalte zile a fost mai cald în bazinul endoreic, uneori și cu peste 1.5 de grade.

Dar chiar și această excepție e ușor explicabilă: era ziua când în timpul orelor după-amiezii cerul a fost complet acoperit timp de mai multe ore în bazin, înregistrând maxima într-un scurt interval gen „fereastră de insolație” în jurul orei 17:30. Este foarte probabil, că Beyneu a beneficiat de mai mult soare în cea mai fierbinte perioadă a după amiezii (3-5 PM), înregistrând cele 42.2 de grade mai repede, când cerul era noros în depresiunea situată la 20 de km depărtare.

Dacă calculăm diferența dintre cele două fără această excepție, rezultatul este exact +1 grad, ceea ce se poate împărți cam 50/50 între avantajul dat de elevație (-60 m), respectiv cel oferit de topografia specifică (golfuleț de forma U cu mai multă radiație reflectată).

Totuși, discrepanța dintre temperaturile minime s-a dovedit a fi și mai mare, Ashyktaypak fiind cu 1.5 de grade mai cald în medie. Nici acesta nu este însă o surpriză reală, deoarece stația meteo a localității cu siguranță se află într-o regiune mai deschisă, oferind spațiu adițional, astfel potențial mai mare pentru radiația nocturnă.

Au fost câteva stații oficiale în Kazakhstan, unde între 10-17 iulie maximele au depășit cele 42.2 de grade înregistrate la Beyneu. După Ogimet cea mai ridicată valoare a fost 43.7 de grade, măsurată în așezarea Kaukey, la est de (fosta) Mare Aral, care – interesant – de află deasemenea ușor deasupra paralelei de 45 de grade. Chiar și în Aktau, pe malul Mării Caspice, aerul s-a încins până la 41 de grade în 13 iulie. Deși nu în regiunea Beyneu, chiar în după amiaza care a urmat terminarea cercetării, temperatura a urcat până la 46 de grade în Dzhusaly (nu prea departe de Baikonur), și acesta situându-se cu puțin deasupra paralelei de 45 de grade nord.

Fun fact: În propria țară și chiar în ziua întoarcerii mele (27 iulie) temperaturile din sud s-au apropiat bine de recordul absolut, atingând 43.4 de grade la Calafat, care altfel este și polul căldurii al României în general. Situat în vecinătatea paralelei de 44 de grade, putem spune că nici nu era departe să participe în concursul ipotetic pe care s-a bazat întreaga cercetare din acest an.

Este Depresiunea Ashyktaypak cea mai fierbinte locație situată mai aproape de Polul Nord, decât de Ecuator?

În medie, foarte probabil. Avantajul de 1 grad întreg peste Beyneu poate fi decisiv și în contextul posibililor competitori din alte areale. Cei mai „potenți concurenți” ar fi împrejurimile (fostei) Mării Aral, respectiv cursul inferior al râului Syr-Darya, precum și bazinul lacului Ebinur (Aibi Hu) din Dzungaria (vestul Chinei), toate apropiându-se de o maximă medie de 35 de grade în luna iulie.

Mențiune onorabilă: Depresiunea Turpan (-154 de metri sub nivelul mării), deși se situează la sud de paralela de 45 de grade (42-43 N), totuși este deosebit de decalat spre nord, în contextul climatului excesiv de fierbinte din timpul verii (maxime medii de 40-42 de grade, recorduri de până la 50(!) de grade Celsius), clar peste valorile întâlnite în regiunea Beyneu.

În ceea ce privește Lytton (British Columbia/ Canada) sau Steele (Dakota de Nord/ SUA), locații de pe continentul Nord American cu maxime absolute superioare (ambele peste 49 de grade) ca Beyneu (46.6 de grade), trebuie remarcat, că potențialul mediu al verii este totuși semnificativ mai redusă. Recordurile sunt foarte impresionante chiar din pricina că sunt extrem de rare, având nevoie de a sincronizare ai parametrilor climatici mai complexă, în timp ce maximele medii din luna iulie (27-30 de grade) ar fi considerate valori obișnuite în Europa de Est între latitudinile 45-47 de grade.