Intro: lipsă de oxigen, exces de radiație

Bolivia se situează în întregime în zona tropicală, însă datorită diferențelor uriașe de altitudine climatul său este divers și complex. În timp ce partea de est e dominată de păduri ecuatoriale și savane, sectorul vestic în mare parte e un podiș înalt numit Altiplano. Cu o elevație medie de 3800 metri, acest platou sterp, teritoriul căruia se extinde pe încă alte trei țări sud-americane (Peru, Chile și Argentina) e al doilea cel mai înalt din lume după Podișul Tibetan, concomitent aerul de aici conține doar 60% din oxigenul prezent la nivelul mării.

Cea mai uscată parte e reprezentată de fâșia vestică, care apoi gradual se transformă în Deșertul Atacama în coborâre spre coasta Oceanului Pacific. În Bolivia acesta se găsește în colțul sud-vestic al țării. În mijlocul regiunii se situează o zonă plană extinsă acoperită cu crustă de sare groasă numit Salar de Uyuni, care reprezintă fundul închis al interiorului platoului. Prin urmare, nu are legătură cu oceanele și toate râurile adiacente (majoritatea temporare) sunt colectate de această farfurie uriașă unde apa se evaporă rapid în aerul rarefiat și uscat.

Climatul podișului e extrem. De evidențiat sunt fluctuațiile zilnice de temperatură, care pot depăși 30 de grade în sezonul uscat, care aici culminează în timpul iernii emisferei sudice (iunie-august). Pe lângă amplitudinile uriașe celelalte două aspecte climatice dominante sunt vânturile vestice, respectiv radiația ultravioletă intensă. Referitor la ultimul, cea mai ridicată valoare înregistrată vreodată pe suprafața pământului – un incredibil 43.3! – a fost măsurată pe vârful vulcanului Licancabur (5916 m) situat pe granița dintre Bolivia și Chile la periferia Deșertului Atacama. Imaginează-ți că nivelul 11 deja este considerat ca fiind „extrem de ridicat” pe scara UV și majoritatea țărilor europene nu ating asta nici în toiul verii.

Alegerea țintei

Fiind deja convins că referitor la amplitudinile zilnice Altiplano probabil oferă cel mai bun context general, desigur eram interesat și de „detaliile fine”, ce pot maximaliza acest potențial. În ceea ce privește sincronizarea, am conclus că cea mai bună perioadă ar putea fi undeva în jurul echinocțiului, când încălzirea din timpul zilei și răcirea din timpul nopții au cam aceleași șanse de manifestare. Cum atât în cazul nopților scurte (gândește-te la verile polare) cât și al zilelor scurte (gândește-te la iernile polare) amplitudinile zilnice sunt modeste (constant răcoros sau constant geros) cele mai mari fluctuații ar trebui să fie la fel de departe de ambele.

Concomitent, e mai avantajos să ai o cale al soarelui abrupt, unde incidența razelor atinge cel mai ridicat unghi posibil în timpul zenitului (adică zonă tropicală). Acesta desigur este influențat și de alți factori precum distribuția umezelii (nori și precipitații) între sezoane.

Luând toate în considerare, luna septembrie se remarcă, deoarece după statisticile climatice accesibile (Uyuni în Bolivia, Calama și San Pedro de Atacama în Chile) partea de sud-vest al Altiplano-ului rămâne încă la fel de uscată ca în mijlocul iernii, neprimind aproape deloc precipitații. Să trecem acum la aspectele topografice.

Cum aerul rarefiat are o capacitate mai slabă de înmagazinare a căldurii, regula generală de urmat este: cu cât mai sus, cu atât mai bine. În versiunea simplificată limita e dată de elevația maximă posibilă unde se pot găsi bazine închise, deoarece în aceste locuri aerul rece poate fi colectat gravitațional. Însă există și alte elemente ce influențează ecuația, mai cu seamă vântul, care în schimb este invers proporțional cu potențialul de amplitudine țintă, făcând imaginea reală mult mai complexă. Cel mai bine ar fi (în special în cazul perioadelor mai scurte de observație ca ale mele) să se ajungă la un „compromis înțelept”, o cale de mijloc între altitudine și stabilitate.

Astfel am conclus că decizia optimă trebuie să fie undeva în jur de 4000 de metri, suficient de sus să aibă un avantaj considerabil față de zonele joase, dar și relativ stabil față de crestele și vârfurile proeminente unde vântul e fără îndoială mult mai activ.

Scanând meticulos terenul pe hartă am aflat că sunt doar câteva bazine cu adâncime suficientă care nu au lac pe fundul lor și desigur exact acestea sunt cele mai potrivite pentru scopul meu. Într-un final am ales o concavitate fără nume situată la sud de așezarea Villa Alota, care se află la aprox. 4030 m altitudine iar adâncimea lui e de circa 30 de metri. Fundul pare complet uscat, lipsind chiar și crusta de sare albă caracteristică.

Rezumatul scurt al cercetării

Călătoria boliviană a început în 13 septembrie cu aterizarea în Santa Cruz de la Sierra, capitala economică, respectiv cel mai mare oraș al țării. Continuând cu un zbor intern la Sucre, ziua următoare am atins o elevație intermediară între câmpiile fierbinți și platoul înalt arid. După încă două zile de aclimatizare, în 16 am ajuns la Uyuni via Potosí. Pentru a putea începe cercetarea cât mai devreme, pe 17 septembrie am călătorit la Villa Alota în jeep privat rezervat deja anterior. Din sătuc ne-am apropiat de țintă un pic mai mult pe drumul de pământ spre Villamar Mallcu, de unde am început drumeția cu echipamentul în jur de ora 13.

După circa o oră jumate am ajuns pe fundul bazinului endoreic fără nume, unde curând am montat accesoriile pe trepied, pe care l-am și stabilizat ulterior atașând de el un sac umplut cu pietre. Coordinatele sunt 21.498 S, 67.547 V, altitudinea în jur de 4030 m, iar distanța senzorului față de sol e de 170-180 cm. Stația meteo și-a început activitatea la 14:56. Prima citire: 14.4 grade Celsius.

Nu am stat mult aici, însă m-am întors din Alota ziua următoare să petrec două nopți consecutive în apropierea echipamentului. În toate cele trei cazuri temperatura a coborât sub -15 grade, cea mai rece fiind a treia dimineață cu -16.5 grade Celsius. Cerul a fost în general senin, cu invazii de altocumuli a doua zi în timpul serii și în prima parte a nopții. Vântul urmează un tipar destul de clar, după amiaza fiind mai puternic și bătând din vest, în timp ce nopțile și diminețile sunt intervale mult mai calme. Am părăsit zona de cercetare în 20 dimineața și am petrecut zilele următoare în, respectiv în jurul orașului Uyuni.

După șase zile m-am întors în bazin pentru o ultimă noapte, după care echipamentul a fost adunat. Acea dimineață (27 septembrie) a fost cea mai rece din întregul interval de cercetare (-19.0 grade Celsius la 6:23), dar a fost și perioada când s-a petrecut cea mai mare amplitudine: 38.1 grade în mai puțin de 24 de ore, scăderea impresionantă începând de la maxima de 19.1 grade pozitive a zilei precedente.

În șase din zece zile fluctuația a depășit 30 de grade (coborând de fiecare dată sub -10) cu un foarte probabil al șaptelea caz (penultima zi) când vântul puternic al după amiezii a doborât instalația, deconectând senzorul. Zilele din mijloc au fost ceva mai moderate, când uneori am observat cer parțial acoperit în regiunea Uyuni.

În timpul drumețiilor solitare am văzut destul de multe lame pe pantele exterioare al bazinului – unde localnicii au început deja lucrările de primăvară pe terenurile de quinoa – însă numai vicune pe fundul lui, în interior. Am observat deasemenea și niște vulturi, o viscacha, respectiv urme de nandu pitic (suri) în nisip. Lângă tabăra mea aflată un pic mai sus pe panta nordică am identificat urmele unei activități miniere de scară mică. În afara drumului de pământ care este destul de circulat de jeepuri care transportă turiști, împrejurimea era aproape complet lipsită de prezență umană, întâlnind doar o singură dată doi păstori la periferia bazinului.

Instrumentele folosite pe teren

-Un înregistrator de temperatură LogTag UTRED30-16, cu domeniul de temperatură între -40, +99 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade

-Un termometru electronic Greisinger G1710, cu domeniul de temperatură între -70, +250 grade Celsius, precizia și rezoluția de 0.1 grade, folosit pentru măsurări manuale instant

-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrumente

-Un adăpost elicoidal de la Barani Design Technologies: https://www.baranidesign.com/

va urma…

Vizionează albumul foto (limba engleză)

Cea mai mare amplitudine în mai puțin de 24 de ore înregistrată a fost 38.1 grade și s-a manifestat între după masa din 26 (19.1 grade) și dimineața din 27 septembrie (-19.0 grade). Interpretarea detaliată a graficului o găsești la versiunea engleză, aici.

Concluzii generale

• În general cerul e senin atât ziua cât și noaptea, altocumulus lenticularis fiind cei mai caracteristici nori.
• Vântul urmează un tipar clar: noaptea și dimineața e slab sau calm, în timp ce după masa se intensifică considerabil, vestul fiind direcția dominantă.
• Fluctuațiile de temperatură zilnice sunt uriașe, depășind de obicei 30 de grade, posibil producând una dintre cele mai mari amplitudini medii pe planetă.
• Încălzirea după răsărit e mult mai rapidă ca răcirea după apus, atingând sau depășind regulat 10 grade într-o oră.
• Referitor la detaliile mai fine, în mod interesant, perturbațiile în evoluția temperaturii pe termen scurt sunt întotdeauna mai mari seara și chiar și dimineața, decât după masa târziu când scăderea e mult mai lină, dar acesta nu pare să se coreleze cu viteza vântului.
• Fluctuații de peste un grad pot apărea deseori în intervale foarte scurte chiar și în timpul celor mai reci dimineți, când pare să fie calm total.
• Există a diferență evidentă între componentele pozitive (legate de maxime) și negative (legate de minime) ale „valurilor” ce alcătuiesc curba temperaturii din grafic. În timp ce prima e întotdeauna rotunjită, a doua are o formă mult mai ascuțită. Asta înseamnă că răcirea e constantă până dimineața fără să se aproprie de o stare de echilibru (umezeală foarte redusă), astfel, înainte de răsărit e deseori cu 15, dar uneori chiar și cu 20 de grade mai rece ca în jurul miezului nopții.
• Din cauza altitudinii și a așezării în zona tropicală, radiația UV este extrem de puternică.
• Există o diferență marcantă între soare și umbră, fără vânt aceași temperatură se simte mult mai ridicată decât la nivelul mării.

Compararea rezulatelor mele cu datele oficiale ale stațiilor meteo din zonă

După terminarea cercetării am reușit să obțin informații valoroase la stația meteorologică al aeroportului Uyuni, grație bunăvoinței personalului din hotel. Mai jos e un tabel cu minimele, maximele și amplitudinile înregistrate în aceași perioadă:

Cel mai evident e discrepanța enormă dintre temperaturile minime, Laguna Seca fiind mai rece cu 6 grade în medie și 8-10 grade în zilele mai geroase, în timp ce în cazul celor moderate (mai puțin stabile) cele două devin destul de apropiate. Fără îndoială acesta e cauzat de inversiunile mult mai puternice din bazinul închis, care se manifestă cu adevărat doar în perioadele calme. Chiar dacă Uyuni în sine se situează pe fundul unui bazin, terenul plat mult mai extins nu permite formarea lacurilor de aer rece cu potențial similar.

Pe de altă parte, cele mai ridicate temperaturi sunt foarte apropiate, Laguna Seca fiind chiar ușor mai cald în ciuda altitudinii, care în circumstanțe similare ar trebui să-i confere un dezavantaj de 2-2.5 grade. Acesta probabil e cauzat de efectul de föhn mai puternic din regiunea Alota, fiind mult mai aproape de munții înalți din vest, iar vântul dominant bate chiar din direcția acestora.

Statisticile de pe Ogimet arată, că stația meteo din Potosí situată în estul platoului andin și mai sus ca Uyuni (peste 3900 m) a avut maxime de 19-22 grade în această perioadă (probabil deasemenea föhn), însă minimele sunt mult mai modeste (-3, 2 grade) cu siguranță datorită topografiei mai expuse.

Referitor la amplitudini, grație marelui avantaj luat pe frontul temperaturilor joase, Laguna Seca depășește Uyuni cu 6 grade bune, uneori însă această diferență poate să ajungă la peste 10 grade. În timp ce cea mai mare fluctuație petrecută sub 24 de ore în Uyuni a fost 28.6 grade (de la 19.4 la -9.2 grade) în perioada cercetării, în bazinul închis s-a ajuns la 38.1 grade (de la 19.1 la -19 grade). Fără îndoială această depresiune poate depăși 40 de grade în cele mai bune circumstanțe. Ținând cont de faptul că Uyuni are una dintre cele mai mari amplitudini medii dintre toate stațiile meteo de care am dat pe net până acum, se înțelege de la sine, că un loc care îl depășește regulat cu 5-10 grade, merită să fie studiat pe termen lung. Viitorul e deschis ca întotdeauna, vom vedea.