Intro: Cea mai înaltă capitală
Bolivia se situează în emisfera sudică la latitudini tropicale, dar din cauza altitudinii mari a jumătății de vest, apropierea față de Ecuator nu este mai mult decât statistică goală. Cu cele 3600 de metri în zona de centru, La Paz este cea mai înaltă capitală din lume. Contrar aranjamentului obișnuit, aici aeroportul se află cu mult deasupra orașului, astfel la 4000 de metri altitudine aerul din El Alto (în spaniolă „Cel Înalt”) este și mai rarefiat. Explicația este dată de topografia locală: La Paz este adăpostit într-un canion adânc, sub Altiplano-ul („câmpie înaltă”) bătut de vânt, unde terenul plat este mai potrivit pentru un aeroport.
Dacă cineva ajunge aici de la elevații normale, cu siguranță va simți efectele așa numitei „boli de altitudine” în decursul a câtorva ore. Acesta include: dureri de cap, rău la stomac, amețeli, furnicături în membre și respirație îngreunată. Ultima se observă foarte clar în timpul eforturilor moderate, ca urcarea străzilor mai abrupte din oraș. Deoarece metropola are un relief complicat vei avea de-a face cu mult teren înclinat. E mai bine să o iei încetuc în primele zile. Totuși, unele persoane se aclimatizează mai ușor și mai eficient decât alții. E mai mult un component genetic, decât ceva legat de condiția fizică.
Un alt lucru interesant a climatului local sunt amplitudinile mari de temperatură. Acesta e cel mai evident în sezonul uscat, care aici corespunde cu lunile de iarnă (australă). Din iunie până în august temperatura fluctuează de obicei de la cele din apropierea înghețului (noaptea) până la 15-20 de grade (ziua). Dar, din cauza radiației UV puternice, temperaturile de amiază se simt mult mai calde, decât arată termometrul. 17-18 de grade Celsius la soare se percep ca vreo 25 de grade la nivelul mării. Contrastul între zonele umbrite și cele însorite este deosebit de mare. Cerul în general este senin sau partial acoperit de nori înalți, probabilitatea precipitațiilor de orice fel fiind redusă în lunile de iarnă.
În ciuda lipsei de oxigen străzile La Pazului și al El Altoului învecinat sunt aglomerate. De la mâncare până la haine și piese de mașini, toți vând ceva. Traficul poate fi incredibil de lent, dar localnicii sunt foarte răbdători și pașnici. Conflictul între cetățeni este rar. Turismul e una din sursele majore de venit a acestei țări sud-americane sărace, astfel vei vedea mulți călători cu rucsaci, plimbându-se în zonele centrale.
Alegerea țintei
Majoritatea am auzit despre expresiile „peisaj lunar” sau „marțian”. Acestea se referă la un loc deosebit de uscat și sterp, fără vegetație, unde terenul este alcătuit în principal din roci golașe sau formațiuni de argilă. Se mai cunoaște și faptul, că din pricina lipsei unei atmosfere climatul de pe Lună și Marte e foarte sever, fluctuând între gerul năprasnic de noapte și căldura dogorâtoare de zi. Acesta este cauzată de lipsa vaporilor de apă, care prin prezența lor regulează și moderează transferul de căldură pe suprafața Pământului. Totuși, există unele locuri pe globul terestru, unde condițiile climatice amintesc de aceste planete moarte, prezentând amplitudini diurne uriașe. Unde sunt ele și ce parametri sunt responsabili pentru cele mai extreme condiții de pe Terra?
În primul rând e nevoie de cer senin. Norii sunt alcătuiți din vapori de apă, care rețin căldura în stratele joase a atmosferei. Deșerturile sunt renumiți, ca având mai puține zile noroase, ca oricare alt ecosistem. În al doilea rând e nevoie de altitudini ridicate. Cu cât este mai rarefiată atmosfera, cu atât mai puțină căldură poate să rețină în timpul nopților și cu atât mai multă radiație solară va ajunge la suprafața solului ziua. Deci deșerturile de altitudine sunt mai potrivite, ca cele situate în apropierea nivelului mării*. În al treilea rând e nevoie de un unghi de incidență mare a razelor solare, pentru a produce diferențe și mai mari între condițiile de zi și de noapte. Înseamnă, că deșerturile de altitudine tropicale sunt alegerea cea mai bună. Și în al patrulea rând e nevoie de topografie concavă, deoarece acesta se încălzește mai puternic în timpul zilei (radiație reflectată din pereți) și se răcește mai tare în timpul nopții (adună aerul mai rece și mai dens ca un vas mare). Teoria este gata, să vedem opțiunile practice.
Ce zici de Altiplano? Este uscat, e foarte înalt, se situează la latitudini tropicale și are mulți vulcani stinși cu cratere adânci, bine păstrate. Toate cele patru condiții sunt împlinite. Statistici climatice de încredere a acestei regiuni sunt cam puține pe Internet. Pe worldclimate.com am găsit stația meteo La Quiaca, pe granița Argentina-Bolivia (la circa 3400 metri altitudine), ca având cea mai mare amplitudine diurnă medie. Aici în iunie și iulie temperatura fluctuează între -7 și +15 de grade Celsius. Referitor la precipitații, partea de vest a platoului înalt e și mai uscat, astfel bănuiesc, că diferențele de temperatură pot fi și mai mari în zona situată în jurul graniței triple dintre Bolivia, Argentina și Chile, numit „Puna de Atacama”.
Una dintre cele mai mari observatoare astronomice din lume s-a construit pe partea chileană a Podișului Atacama. De ce? Pentru că regiunea oferă unul dintre cei mai curați segmenți a boltei cerești. Se spune, că transparența aerului de aici e comparabilă cu cea situată deasupra Polului Sud. După ce am studiat condițiile locale cu ajutorul statisticilor de la observatorul ALMA, am conclus, că cel mai mare neajuns a climatului regiunii este vântul. Mișcările de aer amestecă straturile diferite, distrugând inversiunile formate în timpul nopții și răcorând solul în timpul zilei. Pe lângă uscăciune, iarna este și deosebit de vântoasă pe Altiplano. Deci, pe lângă cele patru condiții menționate anterior, voi avea nevoie și de un al cincilea: Noroc.
Dar unde exact poate fi locul cu amplitudinea diurnă cea mai mare? Prima mea alegere a fost vulcanul Juriques de pe granița dintre Chile și Bolivia, mai târziu însă am decis, să aleg un crater mai puțin cunoscut, situat un pic mai la nord, pe pământ bolivian. Muntele se numește „Aguita Brava”. Locația ei este marcată doar pe hărți topografice bune. Vulcanul sterp are o înălțime de circa 5500 de metri și adăpostește pe culme un crater cu diametrul de aproximativ 800 de metri, respectiv adâncimea de 80 de metri. Fundul calderei se situează la 5320 de metri deasupra nivelului mării. Deoarece acest munte e mai puțin prominent ca Juriques, care se înalță dintr-o bucată din deșertul Atacama, având slabă protecție contra vânturilor de vest, dominante, presupun, că craterul Aguita Brava are șanse mai mari, să producă inversiuni de temperatură puternice. Caldera însăși este ceva mai adăpostită în interiorul vulcanului, cu un sky-view factor ușor mai slab, dar încă suficient de bun (0.91-0.92 după calculele mele pe Google Earth).
Iarna este sezonul rece aici, asta înseamnă mai mult cer senin, respectiv șanse mai mari pentru a avea amplitudini diurne impresionante. Chiar dacă mai rar, ninsorile sunt posibile și în lunile reci. În condițiile geroase și uscate zăpada nu se topește, ci sublimează (se transformă direct din faza solidă în cea de vapori). Sub soarele puternic pătura albă descrește rapid, însă vântul adună zăpada în locurile adăpostite, deseori blocând sectoare a drumurilor de pe platoul înalt. Perioada aleasă: a doua jumătate a lunii iunie.
Accesul spre vulcan: Sunt numai câteva drumuri în această pustietate îndepărtată și nici unul dintre ele nu este pavat. În ciuda faptului, că regiunea este aproape complet nelocuită, am aflat, că există niște circuite turistice, care se apropie destul de bine de ținta mea. La circa 10 km nord de crater e o atracție turistică alcătuită din mai multe gheizere, numită „Sol de Manana”. Această locație se află în vecinătatea celui mai înalt punct a drumului Uyuni-San Pedro de Atacama (Bolivia-Chile) și, când condițiile permit (troienele nu blochează drumul) are vizitatori zilnic. Gheizerii se situează la peste 4800 de metri altitudine, numai 600-700 de metri sub vulcanul ales de mine. Bine aclimatizat asta înseamnă o drumeție de o zi, deși cu un rucsac greu probabil nu va fi ușor.
Aguita Brava se situează în interiorul Rezervației Faunistice Eduardo Avaroa, un areal protejat cu multe specii de păsări, printre care și flamingo. Aceștia pot supraviețui aici în ciuda condițiilor vitrege, mulțumită lacurilor sărate, ca Laguna Colorada, unde se hrănesc cu alge. Laguna Verde este o altă atracție, însă apa acestui lac este lipsită de viață din cauza conținutului de arsenic. Culoarea verde este dată de minerale de cupru și este mai intensă pe vreme vântoasă, când sedimentele sunt răscolite. Vulcanul Licancabur se înalță deasupra lacului ireal, vârful lui fiind locația unde s-a măsurat cea mai ridicată valoare a radiației UV pe Terra (43.3). Deși acesta s-a înregistrat în perioada de vară, din cauza latitudinilor tropicale, soarele are un unghi de incidență destul de mare chiar și în mijlocul iernii, iar combinația cer senin – aer rarefiat dă o rețetă sigură pentru arsuri, dacă nu ești protejat.
*Zvonul despre Sahara, că acolo temperatura ar urca de la înghețul de noapte până la 50 de grade în timpul zilei e un mit fals foarte popular pe net și (din păcate) în manualele școlare. De fapt, acesta provine dintr-o neînțelegere. Adevărul este, că în timpul nopților de iarnă temperatura poate să scadă câteodată sub 0 grade, iar în timpul celor mai fierbinți zile de vară, după-masa poate să urce spre 50 de grade. Însă când se produce îngheț noaptea, maximele zilei vor atinge în jur de 20 de grade, iar când căldura zilei e aproape de 50 de grade, e puțin probabil, ca temperatura să scadă sub 20-25 de grade în noaptea următoare.
Rezumatul scurt a activității de cercetare
Avionul meu a aterizat în El Alto în 16 iunie dimineața. Am petrecut doar două zile în La Paz, înainte să iau cursa internă spre Uyuni. Din cauza unei ninsori în Anzii înalți circuitele turistice obișnuite nu erau complet deschise și apropierea de zona gheizerelor (punctul meu de pornire) în zilele următoare era pus sub semnul întrebării. Compania cu care am luat legătura încă de acasă mi-a oferit un șofer privat, care va încerca să mă ducă aproape de fumarole într-o zi. Deși drumul era parțial acoperit de zăpadă în ultimul sfert, am reușit să ne apropiem suficient de Sol de Manana, fără vreo dificultate.
Din acest loc (4850 metri înălțime) am părăsit mașina și am început urcușul lent pe munte (10-12 km spre sud). Am instalat tabăra după-masa pe platoul vulcanic, ușor sub 5000 de metri altitudine. Fără cort, doar sac de bivuac + sac de dormit, adăpostit lângă un bolovan mai mare. Mă luptam cu răul de altitudine, dar condițiile meteo erau superbe (cer senin și fără vânt) în timpul nopții. Simțându-mă mai bine am pornit spre vârf pe întuneric. Înainte ca soarele să ajungă în fundul calderei eram acolo și, curând mini-stația meteo și-a început activitatea (20 iunie, înainte de 8:30). Coordinatele zonei de cercetare sunt: 22.30.762′ S, 67.47.744′ V, altitudinea de circa 5320 de metri.
Senzorul loggerului a fost amplasat în interiorul unui adăpost meteo elicoidal (donat de Barani Design Technologies) la circa 170 cm înălțime, montat pe un trepied. Loggerul propriu zis a fost ambalat într-o pungă de plastic și adăpostit sub stratul de zăpadă, ca să fie protejat de gerul extrem de noapte. Aparatul a înregistrat o valoare la fiecare 5 minute din momentul în care a fost pornit. Am lăsat acolo și un termometru de minimă cu alcool, pentru a măsura cea mai scăzută temperatură a întregii perioade de cercetare (mai ales pentru cazul, dacă ar fi ceva probleme cu loggerul). Un aparat de precizie digital a fost folosit pentru măsurători instantanee.
Am adunat echipamentul 7 zile mai târziu (27 iunie, pe la ora 1, la amiază), când din păcate am găsit trepiedul cu instrumentele răsturnat și parțial îngropat în zăpadă.
În perioada de cercetare cerul a fost în general senin sau parțial acoperit de nori înalți, dar unele zile erau foarte vântoase. Prima zi a fost lovitura mea norocoasă, când am avut condiții perfecte pentru inversiuni puternice și amplitudini deosebite. După a doua zi vremea a devenit mai instabilă (însă fără o nouă ninsoare) și (concluzând din graficul loggerului) probabil în noaptea următoare a căzut trepiedul. Pe 27, când am colectat echipamentul a fost vânt puternic pe marginea craterului și, surprinzător, chiar și în fundul ei.
Caldera era parțial acoperit de zăpadă în timpul ambelor vizite, raportul dintre părțile acoperite și cele neacoperite era cam jumi-juma. Zăpada sub trepied măsura 20-25 cm adâncime, însă la doar câțiva metri mai încolo lipsea complet.
Cea mai scăzută temperatură înregistrată de logger în timpul perioadei de cercetare de o săptămână a fost de -26.6 de grade Celsius, iar cea mai ridicată (de încredere) +4 grade Celsius. Aceste două valori au dat și cea mai mare amplitudine diurnă: 30.6 de grade. Aproape de suprafața zăpezii am înregistrat -34.3 de grade cu aparatul digital de precizie (măsurare instantanee) și sub -35 cu termometrul de minimă cu alcool.
Am petrecut trei nopți pe munte: două în prima ieșire (aceași tabără între gheizere și vârf de două ori) și una în ultima (pe cealaltă parte a craterului, la altitudine similară de circa 5000 de metri pe platoul vulcanic), vizitând caldera de două ori (prima dată în dimineața lui 20 iunie și în cele din urmă în 27 iunie pe la amiază). Zilele situate între i-am petrecut într-o pensiune în localitatea Uyuni și pe cealaltă parte a deșertului de sare Salar de Uyuni, la aproximativ 250-300 km spre nord.
Nu există localități în zonă, singurul complex locuit permanent e o mină aflată la câțiva km mai departe pe drumul ce trece în apropierea gheizerelor. Craterul este complet lipsit de viață, însă o specie de plantă (niște pete mici, galbene pe pietre) se pot găsi și la 5200 de metri altitudine pe pantele vulcanului. Dintre animale am observat câteva păsări asemănătoare cu pescărușii deasupra taberei mele, respectiv vicunii nu departe de fumarole.
Instrumentele folosite pe teren
-Un înregistrator de temperatură LogTag Tred30-7R, cu domeniul de temperatură între -40, +99 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru de precizie Greisinger GMH 2710-T, cu domeniul de temperatură între -199.9, +200 de grade Celsius, precizia de +-0.1 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru meteorologic de minimă cu coloană de alcool, cu domeniul de temperatură între -50, +40 de grade Celsius (prima liniuță corespunde cu valoarea de -52.5 de grade).
-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrumente.
-Un adăpost elicoidal de la Barani Design Technologies: https://www.baranidesign.com/
Va urma..
