Intro: aer fierbinte, mare rece
În ciuda numelui, Marea Caspică este de fapt un lac imens, practic cel mai mare din lume, pe departe. Deși înconjurat aproape din toate părțile de teren arid, salinitatea sa este destul de redusă, mai ales în nord, unde fluviul gigant Volga o diluează considerabil. Suprafața lacului se află cu 29 de metri sub nivelul oceanului planetar și acest relief scufundat se continuă într-o câmpie întinsă numită Șesul Caspic. Unele părți izolate a acestei structuri geomorfologice atipice coboară și mai mult, atingând -134 de metri în Depresiunea Karagiye, cel mai coborât punct al uscatului din Kazakhstan și al cincilea din lume.
Orașul Aktau se află pe coasta sectorului nord-estic și este capitala provinciei Mangystau din sud-vestul Kazahstanului. Cu un trecut cultural modest și o existență mai pragmatică, este o aglomerare urbană post-sovietică tipică cu economie bazată pe petrol și gaze naturale, care altfel este și sursa de venit principal a întregii provincii. În ciuda acestui fapt are evident un „suflet propriu”, care poate fi definit ca un conglomerat de sumbru, suprareal și pete de modernitate. Populația este în mare parte alcătuită din kazahi, dar se pot observa multe persoane cu trăsături rusești deasemenea. Turismul este în dezvoltare, încă dominat de cel intern.
Climatul orașului port de mărime medie (spre 300.000 de locuitori) este semideșertic rece cu veri uscate și călduroase ce amintesc de zonele mediteraneene și ierni deasemenea uscate dar mai reci, cu câteva evenimente de ninsoare anual. În timpul verii se ramarcă un fenomen climatic aparte, o discrepanță termală considerabilă între aerul de deșert fierbinte și apa mării mult mai răcoroasă, diferența putând uneori depăși 20 de grade. În cifre concrete: aerul peste 30 de grade, apa chiar și sub 10 grade Celsius. Explicația cea mai probabilă este migrația la suprafață a apei de adâncime (curenți reci) prin acțiunea vântului.
Alegerea țintei
Întotdeauna am fost fascinat de părțile uscatului situate sub nivelul mării, în primul rând din cauza topologiei neobișnuite de „munte inversat”. Apoi – nesurprinzător – am corelat aceste locații cu arșița extremă de deșert, întâlnindu-mă prin cursul peregrinărilor intelectuale-imaginare inițiale cu locații ca Marea Moartă, Valea Morții, depresiunile Danakil și Turpan. În timp ce atracția menționată este generală, cel mai tare mă fascinează exemplele mai puțin cunoscute a acestui domeniu deja periferic. Și iată-ne: am ales o depresiune atât de necunoscută, încât este concret menționată doar pe hărți topografice sovietice detaliate în chirilic.
Numele bazinului scufundat este Ashyktaypak și se află între Marea Caspică și Marea Aral la poalele nordice al Platoului Ustyurt, departe de civilizație în toate direcțiile. Altitudinea mlaștinei sărate aflată pe fundul ei este de -62 metri. Topografic, dar și morfogenetic se poate considera parte a întinsului Șes Caspic, deși este separat de acesta printr-o coamă joasă.
Cea mai apropiată așezare de mărime considerabilă este Beyneu, o altă localitate în creștere rapidă bazată pe petrol. În timp ce populația a depășit deja cu mult 50.000 de capete (unii spun și 80.000) administrativ încă a rămas la statusul de așezare rurală. Prin urmare este cel mai mare sat din Kazahstan și probabil este în topuri și la nivel mondial. Izolarea geografică pură nu se poate contesta, însă legătura cu Aktau este decentă cu conexiuni zilnice atât pe cale ferată cât și pe drum asfaltat nou (470 km).
Beyneu însuși se află abia deasupra nivelului mării pe acea coamă joasă care separă Marea Caspică de Aral, menționată anterior. Altitudinea coborâtă combinată cu distanța uriașă față de oceanele cu efect moderator este responsabil pentru faptul, că zona devine neobișnuit de fierbinte în perioada estivală comparat cu latitudinea relativ înaltă. Concret, se află cu puțin deasupra paralelei de 45 de grade N, ceea ce înseamnă că deja este mai aproape de Polul Nord decât de Ecuator.
Acesta este, de fapt elementul central pe care se bazează întregul plan din acest an: este probabil locația cu cele mai fierbinți veri dintre toate zonele situate mai aproape de arctică, decât de tropice. Zăpușeală nordică? Cam așa ceva.
Tradus în cifre concrete, conform statisticilor disponibile, maximele medii a lunii iulie în Beyneu este în jur de 35 de grade Celsius, ceea ce ar constitui o valoare solidă și în cele mai fierbinți areale din Europa, ca Andaluzia sau Peloponez, ambele cu o amplasare mult mai sudică, sub paralela de 40 de grade N.
Recordul absolut a localității (46.6 de grade Celsius) deasemenea reflectă potențialul mediteranean maxim și depășește majoritatea locațiilor situate la latitudini similare la nivel global, cu puține excepții ca Lytton în sud-vestul Canadei sau Steele în Dakota de Nord (ambele au înregistrat peste 49 de grade). Însă, în timp ce în aceste zone căldura extremă este un musafir mult mai rar (medii maxime de iulie de 27-30 de grade), atmosfera tipică de vară în Beyneu este clar decalată spre domeniul tropical.
În ceea ce privește detaliile mai fine, în interiorul bazinului endoreic am ales strategic un golfuleț semi-închis de forma U cu expunere vestică pentru a captura și reflecta insolația și mai eficient. Particularitatea topografică se situează la poalele Podișului Ustyurt, o regiune plană de origine marină, anterior acoperită de fostele mări Tethys și Paratethys.
Rezumatul scurt al cercetării
Avionul a aterizat la Aktau (prin Istanbul) în 6 iulie noaptea. După câteva zile – în care am vizitat oaza Saura și Golful Golubaya pe coasta caspică la nord de oraș – m-am deplasat la Beyneu cu trenul, ajungând acolo în 10 iulie dimineața. Deja pregătit cu bagajul, am continuat direct călătoria cu un microbus local până în satul Sarga, care este cea mai apropiată așezare de ținta mea.
După aproximativ 10 km de mers pe jos (cam 2.5 ore), prima data prin stepa plană, apoi traversând mlaștina sărată am ajuns la locația dorită și curând am instalat aparatura pe trepied. Loggerul și-a început activitatea la 10:46 înainte de amiază, arătând 33.4 grade Celsius ca prima înregistrare.
Cerul a fost complet senin și va și rămâne așa toată ziua. Am petrecut majoritatea timpului în apropierea instrumentației, urmărind evoluția temperaturii pe ecranul aparatului în cursul după amiezii. Maxima a atins 38.8 de grade Celsius în jurul orei 5 PM.
Dimineața următoare m-am întors la Beyneu de unde am revenit pentru un nou lucru de teren în 13 iulie. Ajungând în tabără am constatat că maxima zilei precedente a fost 42.4 de grade Celsius, care va rămâne și cea mai ridicată valoare a întregii cercetări. În timpul vizitei mele maxima a fost 41.3 de grade (între 3-4 PM), în timp ce cerul a devenit parțial acoperit după ora 2 după masa.
A treia și ultima ieșire pe teren s-a derulat pe 17 iulie, când am măsurat în direct 42 de grade Celsius în jurul orei 18, cea mai fierbinte vreme experimentată în cursul acestei expediții. Până spre ora 13 a fost însorit, apoi s-a înnorat rapid, cerul devenind complet acoperit pentru mai multe ore în timpul după amiezii. Totuși, temperatura a rămas ridicată cu fluctuații relativ mici chiar și până spre înserate.
În general a fost destul de fierbinte într-o parte însemnată a zilelor cercetate, aerul deseori rămânând deasupra temperaturii corpului uman chiar și seara. Cinci din opt zile temperatura a depășit 40 de grade și de două ori 42 de grade, în timp ce cea în mai răcoroasă dimineață a coborât la 24.7 grade Celsius. Cerul a fost variabil, mai senin înainte de amiază și mai înnorat după, în perioada cea mai fierbinte (convecție). Vântul a suflat slab la moderat.
Depresiunea era lipsită de prezență și orice activitate umană în timpul vizitelor mele și probabil asta este o generalitate în timpul verilor fierbinți și uscate. Cămile și cai pășteau în zona limitrofă vestică, în timp ce vaci și oi au fost prezenți ceva mai aproape de localitate. În afară de câteva specii de păsări (mici și medii), insecte (dominați de lăcuste) și o țestoasă moartă nu am putut zări alte animale sălbatice în întregul perimetru.
Instrumentele folosite pe teren
-Un înregistrator de temperatură LogTag UTRED30-16, cu domeniul de temperatură între -40, +99 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade
-Un termometru electronic Greisinger G1710, cu domeniul de temperatură între -70, +250 grade Celsius, precizia și rezoluția de 0.1 grade, folosit pentru măsurări manuale instant
-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrumente
-Un adăpost elicoidal de la Barani Design Technologies: https://www.baranidesign.com/
va urma…
Vizionează albumul foto (limba engleză)
